Pentru ca-mi ascult mintea fara sa-i cer argumente. Iar mintea mea imi este fidela si vrea sa-mi faca pe plac. Numai ca singurul mod in care mintea mea stie sa-mi faca pe plac este sa ma tina in zona de confort, aprope de ce-mi este familiar.

Nemultumirea si zona mea de confort

Pana aici totul suna bine. Problema apare insa, atunci cand zona mea de confort nu ma mai multumeste. Adica atunci cand zona mea de confort insemna

• sa am 5 kg in plus,
• sa am un venit insuficient,
• sa am job care nu ma implineste,
• sa fiu singur(a) sau intr-o relatie toxica, si asa mai departe

iar eu nu sunt impacat(a) cu asta.

Solutia mea

Pentru ca nu sunt impacat(a), iar situatia prezenta ma nemultumeste incep sa fac un plan pentru a o schimba . Stiu exact ce am de facut pentru asta. Toata lumea stie. Nu e nici un secret. Reusesc cu mare usurinta sa-mi fac planul si chiar sa parcurg primii pasi. Incep

• sa tin o dieta,
• sa-mi caut un alt job,
• sa-mi extind afacerea,
• sa cunosc oameni noi si sa merg la intalniri sau sa discut cu partenerul meu despre cum ne putem imbunatati relatia.

Mintea mea

In timp ce lucrez pentru a-mi schimba viata in binele definit de mine, pentru ca toate lucrurile astea sunt noi pentru mine, mintea mea se simte datoare sa ma aduca inapoi in zona mea de confort (acasa) pentru ca stie ca acolo mi-e mie bine. Astfel mintea mea incepe sa-mi spuna lucruri cu care incearca sa ma aduca inapoi la viata mea pe care ea o stie si care pe mine nu ma mai satisface. Astfel dupa 2 – 3 zile de urmat planul, ma surprind gandindu-ma ca:

• Ca am slabit destul (nu ma cantaresc) sau ca dieta asta n-o sa dea roade, ca daca voi pierde 5 kg voi fi nevoita sa-mi schimb toata garderoba si eu tin foarte tare la unele dintre hainele mele, ca prietenele mele imi spun ca arat foarte bine oricum…
• Ca jobul pe care il am acum este prost platit si nu imi place, dar colectivul este minunat si e riscant sa ma duc in alta parte ca nu voi mai gasi asa colectiv. Ca aplic déjà de 3 zile si nu ma suna nici un recruiter, ca am fost la 2 interviuri si nu mi-a placut ce-am gasit acolo. Ca toate companiile sunt la fel si toate joburile sunt la fel…
• Ca tipul/tipa cu care ma intalnesc este „prea in regula” (sigur imi ascunde ceva), ca numai peste oameni de slaba calitate dau, ca toti oamenii de calitate sunt déjà in relatii implinite, ca toti barbatii sunt porci sau ca toate femeile sunt materialiste, ca partenerul meu/partenera mea (desi este dispus(a) sa stea de vorba cu mine) nu se va schimba niciodata…

Renuntarea/ amanarea mea

Si atunci, usor, usor, dintr-un gand in altul, ajung sa obosesc (de la atatea ganduri) si sa renunt la planul meu concluzionand ca nu-i momentul sau ca planul meu nu e suficient de bun ca sa ma duca acolo unde vreau eu. Insa nu-l ajustez si nici nu fac altul – decid sa mai astept pana imi va veni o idée mai buna.

Pe scurt, dupa ce mintea mea mi-a adus in prim plan niste ganduri (pe care de cele mai multe ori nici nu le observ, nici vorba sa ma indoiesc vreun pic de ele) decid sa renunt la planul prezent. De cele mai multe ori, pentru ca nemultumirea mea ramane, decid sa aman.

Amanarea este benefica in unele situatii. In cele mai multe situatii insa, amanarea pare sa fie si este contraproductiva. De ce? Pentru ca, dupa alte 3 luni de nemultumire, o iau de la capat. Fac un nou plan, fac primii pasi, apar aceleasi ganduri sau altele similare si renunt/aman. Si povestea vietii mele poate continua asa zile, luni sau chiar ani intregi in care sunt nemultumit(a) si preocupat(a) de aceleasi si aceleasi neajunsuri. Ani in care frustrarea mea creste, energia si entuziasmul scad si starea mea de bine e din ce in ce mai precara. Si ma tot intreb unde nu fac bine, de ce dupa ce m-am chinuit atat situatia e tot nerezolvata si eu ma simt din ce in ce mai nemultumit(a) si neajutorat(a). Unii dintre noi alegem sa ne predam. Asta este! ne spunem. Am un metabolism mai lenes, nu am abilitatile necesare pentru un job nou, n-am noroc in dragoste, etc. Dar nemultumirea ramane.