Din seria “Ce ne tine mintea ocupata si, in acelasi timp, ne consuma energia” mentionez astazi scenariile de tipul “cum ar fi daca…”. Sunt scenarii pe care si eu le intalnesc adesea in diverse domenii de viata, iar postura de psiholog imi ofera sansa de a le observa zilnic in lucrul cu clientii mei.

Balanta decizionala
Tuturor ni se plimba prin minte, de-a lungul intregii existente, scenariile de tipul “cum ar fi daca…”. Ele sunt inerente oricarui proces decizional prin care trecem, indiferent daca avem de luat decizii cu impact redus (ce haina sa-mi cumpar – cum ar fi daca mi-as cumpara camasa X, la ce s-ar potrivi, unde as putea s-o port, etc vs cum ar fi daca mi-as cumpara camasa Y…) sau decizii cu impact major (ce vreau sa fac in legatura cu viata mea profesionala – cum ar fi daca mi-as pastra jobul, poate m-as plafona, poate as primi un proiect nou, poate as obtine o promovare … vs cum ar fi daca mi-as schimba jobul…). Numarul de scenarii imaginate ca fiind posibile este, de multe ori, proportional cu “greutatea” atribuita deciziei pe care o avem de luat.

Nevoia de anticipare
Nevoia noastra de siguranta ne impinge adesea catre incercarea de a anticipa ce se va intampla in viitor si de aici apar tot felul de variante de raspuns la omniprezenta si fireasca intrebare “cum ar fi daca…?”. Pana aici fluxul este absolut firesc intrucat atat nevoia de siguranta cat si reactia pe care ea o genereaza sunt naturale si, de multe ori, utile pentru supravietuirea noastra.

Ce ma tine in loc
Problema apare insa atunci cand ajungem sa ne blocam in scenariile pe care ni le imaginam ca fiind posibile. Cand in locul trecerii la actiune, ne alegem cu blocaje si indecizii care nu ne mai lasa sa dormim noptile. Astfel ca, in loc sa ne investim timpul si energia in a pune la cale un plan si a trece la actiune, le consumam supra-analizand multitudinea de consecinte pe care le consideram posibile. De cele mai multe ori facem asta din teama de a nu gresi/de a nu pierde.
Imi urasc din tot sufletul jobul, insa in loc sa actionez in vederea schimbarii lui, stau si ma framant gandindu-ma “cum ar fi daca” i-as spune sefului meu ca mi-ar placea sa lucrez pe un alt proiect si pe el l-ar deranja asta, sau “cum ar fi daca” as aplica pentru o alta pozitie, m-as duce la interviu si nu as performa, sau “cum ar fi daca” as obtine o oferta de job care nu m-ar satisface, sau “cum ar fi daca” as accepta jobul si as afla ca nu mi se potriveste de fapt, sau nu ma voi putea integra in noua echipa etc. si uite asa “cum ar fi daca”-urile pot continua la infinit, iar eu observ ca a mai trecut un an, am acelasi job si sunt din ce in ce mai nefericit(a).

Cum inlatur blocajul
Solutia este, de cele mai multe ori, simpla. Singurul mod in care putem afla raspunsul real la intrebarea cum ar fi daca…? este trecand la actiune si verificand ce se intampla de fapt in realitate, pentru ca (nu-i asa?!) de multe ori “socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ”. Cu alte cuvinte, anticiparile din mintea mea pot fi adesea diferite de realitatea viitoare si e firesc sa fie asa intrucat pot exista o multitudine de factori care sa intervina pe parcurs, fie ca au sau nu legatura cu mine.
Experientele prin care am trecut ne-au aratat adesea ca viata poate fi imprevizibila si astfel numarul de scenarii imaginate si posibile poate fi infinit. Adevarul este ca nu avem (cel putin deocamdata) instrumentele necesare pentru a prezice cu acuratete viitorul si adesea viata ne poate surprinde.

In loc sa ramanem blocati in scenarii de tipul “cum ar fi daca” (incercand sa prezicem un viitor destul de impredictibil), sanatos ar fi sa ne felicitam mintea pentru ca ne este fidela si incearca se ne protejeze punandu-ne in vedere toate scenariile posibile. Apoi sa-i explicam ferm ca e momentul sa trecem la actiune, sa alegem un scenariu, sa facem un plan de actiune si sa-l punem in practica. S-o asiguram ca este perfect in regula sa ne asumam riscuri, oferindu-ne confortul de a mai si gresi din cand in cand.